Din punct de vedere social şi criminologic, corupţia este un concept mai larg definit decât cel din perspectiva Dreptului Penal, incluzând toate faptele şi actele unor indivizi care, profitând de funcţia sau poziţia socială pe care o ocupă, acţionează pentru obţinerea unor avantaje personale prin mijloace ilicite. De aceea, corupţia nu înseamnă doar darea şi luarea de mită, traficul şi cumpărarea de influenţă, ci mai mult, renunţarea la respectul faţă de lege şi morală.

Reprezentând o problemă socială delicată, ale cărei modalităţi de manifestare, consecinţe sociale şi căi de soluţionare interesează atât opinia publică, cât şi nivelul instituţionalizat al puterii statale, corupţia este concepută de segmentele sociale oneste ca fiind un fenomen deosebit de grav şi periculos, capabil să penetreze cercurile înalte ale decidenţilor politici, să îngreuneze realizarea reformei economice, creşterea nivelului de trai al populaţiei şi edificarea statului de drept. Corupţia este, în ultimă instanţă, unul dintre cei mai mari duşmani ai democraţiei.

Istoria corupţiei merge strâns unită cu istoria umanităţii. Corupţia există de când există societatea umană. Sunt păreri conform cărora ne aflăm în faţa unui moment unic în istorie, în care există o criză reală de valori; prin urmare, un rol important îl are cunoaşterea istoriei în ceea ce priveşte corupţia. Acest lucru fiind relevant atât pentru domeniul teoretic, cât şi pentru domeniul practic. Dacă ne amintim de statele primitive, în toată complexitatea lor, putem găsi acolo dovezi de corupţie, comportamente frauduloase, precum în Egiptul Antic, unde există texte încă din sec. 4 î.H şi sec. 2 î.H, în care ni se face referire la șpagă, injustiţie, însuşirea lucrurilor necuvenite. Şi în scrierile religioase, cum ar fi Noul Testament, există relatări ale unor cazuri de corupţie.

Până şi Herodot, autor al primei proze extinse greceşti, vorbea de corupţie. Darius, regele persilor, Socrate, Platon şi Aristotel, şi ca ei şi alţii, au expus în operele lor cazuri de corupţie contemporane lor. Acest lucru demonstrează că practicile corupte au o îndelungă istorie. Dacă ne întrebăm de ce?, răspunsul ne poate fi la îndemână: fenomenul de corupţie îşi are sursa generativă în caracterul şi condiţia fiinţei umane, putând fi observată înclinaţia de nerespectare a dispoziţiilor încă de la începutul timpurilor în Paradisul pierdut, unde omul primordial, Adam, împreună cu perechea sa, comit pentru prima dată un act de nerespectare a Legii Divine, în schimbul unor cunoştinţe care, deşi pentru ei păreau esenţiale şi importante în acel moment, pe lângă faptul că nu au folosit nimănui, mai mult, au generat o sursă a răului pe Pământ.

Dar, în timp ce omul primordial a acţionat din curiozitate, ispitit, înşelat în naivitatea lui, omul modern comite fapta ilegală şi imorală în mod conştient, cunoscând legile şi consecinţele nerespectării lor, perpetuând la nesfârşit fenomenul infracţional. În mod indubitabil, societatea umană pe care a creat-o omul este imperfectă, întotdeauna punându-şi amprenta pe evoluţia / decadentă acesteia, omul, care la rândul lui este o entitate egoistă, limitată, susceptibilă de a face alegeri greşite, ce poate provoca rău direct / indirect semenilor săi.

Analizând corupţia ca pe un comportament şi, plecând de la premisa că subiecţii care au un comportament corupt sunt persoane care manifestă o dorinţă de a poseda lucruri şi care, dacă au alternativă, întotdeauna vor opta pentru atingerea intereselor private, putem observa faptul că ambiţia umană nu are limite, şi că cei corupţi sunt cei care obţin rezultate în cel mai scurt timp. Trebuie subliniat faptul că vorbim de un comportament de risc, în urma căruia mereu se obţin rezultatele scontate, iar justificările pot fi: dorinţa de a experimenta recompensele intrinseci, interesul de a explora şi domina, încercarea de autodepăşire, fascinaţia pe care ţi-o conferă sentimentul de a fi deasupra legii, la care se adaugă iluzia puterii şi recompensele economice pe care le primesc făptuitorii în urma săvârşirii infracţiunii. În situaţii de incertitudine, indivizii trebuie să alegă între a se comporta într-o manieră coruptă sau nu. Atunci intră în funcţiune raţiunea, dar acesta este un fapt relativ şi condiţionat, pentru că interesele personale, motivaţionale, de moment şi dorinţa de a poseda mereu mai mult, convertesc raţiunea în ceva secundar.

În procesul de tranziţie şi de adaptare la condiţiile economiei de piaţă concurenţiale, corupţia tinde să devină un fenomen structurat şi specializat, prezent în toate domeniile vieţii economice, sociale şi politice. Părerea mea personală este că acest proces a fost favorizat şi de schimbarea regimului politic anterevoluţionar şi este alimentat de factorii de risc actuali (care în acelaşi timp pot fi şi consecinţe ale fenomenului de corupţie): conexitatea cu alte fapte antisociale şi cu economia subterană, managementul defectuos al deciziei politice, exprimată la nivel de executiv şi în cadrul puterii legiuitoare în stat, precum şi mutaţiile axiologice şi morale ale societăţii româneşti.

Este cunoscut faptul că procesul de legiferare urmăreşte îndeaproape nevoile sociale existente într-o anumită perioadă, fiind un adevărat barometru al stadiului evoluţiei societăţii şi factorilor de risc la adresa stabilităţii acesteia. Din acest punct de vedere, în ultimul deceniu, factorii politici din România au întreprins numeroase măsuri, inclusiv pe plan legislativ, menite să limiteze fenomenul corupţiei şi consecinţele acesteia. Astfel, au fost promovate reforme instituţionale, măsuri de politică penală şi adaptare la legislaţia europeană în domeniu.

Din punctul meu de vedere, evoluţia fenomenului necesită o reflectare asupra carenţelor şi a disfuncţionalităţilor din societatea românească. Dacă urmărirea judiciară şi acţiunea disciplinară contra indivizilor corupţi pot elimina infractorul, dar nu pot eradica fenomenul, atunci o soluţie viabilă ar fi încercarea combaterii acestui flagel prin redresare economică, politică şi morală a societăţii, ca premisă hotărâtoare pentru a se asigura respectarea legii de către cetăţeni, îmbunătăţind măsurile menite să asigure un trai decent, combinate cu o precupare constantă de impunere a legii penale. Această acţiune trebuie dusă în plan socio-cultural, în plan juridic, economic, administrativ şi politic.

Orice discuţie neideologică cu privire la corupţie trebuie să aibă în vedere şi să ţină seama de faptul că aceasta este un fenomen social cu urmări deosebit de grave şi, adeseori, incontrolabile, consecinţe antisociale asupra cărora nu se mai poate specula. Infracţiunile de corupţie reprezintă pentru societatea actuală o problemă stringentă. Situaţia actuală din ţara noastră, în ceea ce priveste corupţia, este considerată de organizaţiile internaţionale în domeniu şi de societatea civilă internă, ca situându-se în continuare la un nivel ridicat, chiar dacă au fost realizate şi progrese pe această linie.

În viziunea mea, în momentul de faţă, în România, corupţia există pe două nivele, respectiv, pe de-o parte, corupţia de la nivelul omului de rând, având ca sursă multitudinea de reglementări, parcursul birocratic anevoios al oricărui demers la nivelul instituţiilor de stat, salariile mici; şi, pe de altă parte, corupţia de la nivel înalt care implică membri ai administraţiei de stat, politicieni, personaje din justiţie, elitele din domeniul afacerilor şi cel financiar, şi care este generată de iluzia puterii şi de flagelul larg răspândit al însuşirii de foloase necuvenite (corupţia este o boală cronică şi contagioasă).

Deşi avocatul este perceput ca un beneficiar indirect al fenomenului de corupţie, prin prisma situaţiei în care îşi poate oferi serviciile juridice, în mod legal, unor persoane acuzate de acte de corupţie, în schimbul unui onorariu, totuşi, trebuie să avem în vedere faptul că interesul public general prevalează acest fenomen existent la nivelul tuturor straturilor sociale (dar, în special, în vârful lanţului trofic social), afectându-ne pe toţi cetăţenii, iar perspectiva dezvoltării economice şi evoluţiei societăţii pe toate palierele ei, pe care toţi ne-o dorim, pentru noi şi pentru urmaşii noştri, nu se poate realiza eficient, dacă acest fenomen infracţional nu este eradicat prin măsurile expuse în paragrafele anterioare.

Concluzionând, în societatea românească fenomenul de corupţie a generat o normalitate nefirească în care fiecare individ, oricât de moral şi corect ar fi, se loveşte periodic de acte de corupţie şi de consecinţele acesteia. Important este felul în care fiecare persoană priveşte ceea ce se întâmplă în jur ei şi dacă e conştientă că măsura faptelor sale poate genera sau întreţine acest fenomen, ca într-un joc în care dacă atingi o piesă, toate celelalte se dărâmă pe rând. Poate pentru un om simplu este normal să gratifice un medic care i-a salvat viaţa, în măsura în care îşi doreşte din suflet să ofere un dar pe masură.

În realitate, ce se întâmplă dacă fenomenul degenerează şi întâlnim medici din sistemul public care cer şi condiţionează un muribund cu sume de bani, pentru efectuarea unei intervenţii medicale? Iată cum o faptă bună poate genera un fenomen de corupţie. Ce se întâmplă atunci când la un ghişeu un funcţionar public îţi sugerează că îţi poate elibera o adeverinţă, mai repede, contra unui cadou simbolic? Sau un poliţist poate închide ochii atunci când ai trecut pe roşu la semafor contra unei sume de bani? De ce anumite ţări au un nivel mai redus de corupţie şi altele nu? Care este regula după care ar trebui să ne ghidăm pentru a reduce din acest fenomen scăpat de sub control?

Putem face un exerciţiu imaginativ şi să admitem teza unor oameni de ştiinţă, susţinută de unii istorici, conform cărei există în ADN-ul uman o genă a corupţiei potenţiale, pe care putem alege dacă o activăm sau nu. De asemenea, putem refuza să comitem noi înşine orice gest mărunt, prin care să ne implicăm în acest fenomen spunând NU, de fiecare dată când ne lovim de astfel de situaţii în care suntem determinaţi / influentaţi să acţionăm într-o manieră care este profund greşită şi care nu respectă legea şi morala.